Care e treaba cu noptile?

Este duminica seara abia, insa urmeaza lunea, ceea ce ma face sa ma intreb: oare care e treaba cu noptile de luni?Pentru mine aceste nopti sunt cele mai deprimante, sunt serile in care decad cel mai mult pe plan moral, luni seara singuratatea e mai apasatoare ca niciodata.Oare e pentru ca incepe o noua saptamana, pentru ca odata cu lunea mai incepe, teoretic, inca o saptamana de chin, inca 7 zile in care deschid ochii dimineata si ma gandesc ca nu am pentru ce sa ma ridic din pat? Nimic din lumea de afara nu ma imbie sa ies, sa renunt la noapte...pe cat de greu adorm pe atat de dulce mi se pare somnul cand in final reusesc sa ma abandonez in el.Totul e posibil in vis, iar eu visez in fiecare seara.Poate asta e motivul pentru care nu vreau sa ma mai trezesc vreodata.In acest taram totul e posibil, e sigur, e asa cum vreau eu sa fie. Am inceput sa imi dezvolt capacitatea de a-mi selecta visele: cand ceva nu imi place deschid ochii pentru a sterge acea scena pentru ca mai apoi sa ii inchid iar reluand de unde ma simteam eu comfortabil, sau poate doar pentru a repeta acelasi scenariu iar si iar...ciudat. Insa asta nu are nici o legatura cu motivul pentru care urasc lunea. Inca ma gandesc la asta. Nu stiu daca timpul care urmeaza ma sperie sau gandul ca a mai trecut o saptamana si eu tot nu gasesc motive sa ma ridic dimineata din pat.
Ceea ce ma sperie in aceasta situatie este ca intr-o zi chiar o sa cedez gandului ca nu am de ce sa ma ridic si o sa raman acolo...o sa visez etern. Asta ar insemna insa ca nu o sa mai pot sterge ceea ce nu imi place sau sa revisez ceea ce imi ofera liniste si pace. Acea reverie in care sa ma afund cu totul ar mai exista?
Intreaga idee ma duce cu gandul la moarte, nu sinucidere ci moartea normala, fireasca, insa nu acest tip de moarte imi da de gandit, ci acea moarte morala. Cea din urma am experimentat-o de multe ori.Moartea fizica ma sperie doar prin prisma faptului ca nu pot sa nu ma gandesc ce se va intampla cu mine, cu noi?