Azi-noapte mergeam pe strazile orasului.. era atat de pustiu, nici un suflet nu ii tulbura linistea, nici un picior de om nu ii calca asfaltul dur.Mergeam agale si ii admiram linistea...si pustietatea, atat de mult m-am identificat cu el, suntem la fel: pustii, silentiosi si duri. Nu stiu de ce dar orasul abandonat mi-a fost consolare azi-noapte, mi-a fost companie...eu ma pierdeam in linistea lui si el se lasa mangaiat de sunetul pasilor mei..doar eu ii incalcam sacritatea ce el si-o asternuse odata cu lasarea noptii.Doar respiratia mea se auzea in ecou si numai rasuflarea mea taia aerul rece. Ce pustiu..si ce solemn putea fi acest univers cristalizat. Zgomotul pasilor trada insa acea clipa sublima, ii lua din magie si totusi o acompania numai bine..stiati ca si singuratatea poate deveni companie? eu am aflat aseara, si e asa linistitoare, tocmai prin simplitatea si prin gravitatea ei..